Acesta este un subiect depre care am vrut să vorbesc de multă vreme. Astăzi mi-am găsit curajul să vă spun prin ce am trecut în școală și cum am ajuns cea pe care o vedeți azi...

Îmi amintesc prima zi, prima oară când mi-am întâlnit colegii și învățătoarea. O lume plină de zâmbete… O poză perfectă, o familie mare și frumoasă.

Să vă mai spun că în spatele tuturor pozelor perfecte stă multă muncă și uneori un suflet frânt?

Școala este primul loc în care conștientizezi că ești un număr, o cifră la catalog, și în funcție de litera cu care îți începe numele, vei fi mai mult sau mai puțin băgat în seamă.

Număr fiind, trebuie să ai aceeași culoare și preferință ca restul numerelor.

Tehnic vorbind, nu are nicio importanță fontul cu care ești scris, ci doar cifra pe care o reprezinți.

Școala este locul în care m-am simțit pentru prima oară defectă. Aici m-am întrebat dacă sunt îndeajuns de bună să fac parte din societate iar răspunsul a fost de cele mai multe ori |NU|. Aveam prea mulți colegi și prea puțini prieteni, prea multe foi și prea puțină informație, înțelegeți voi? Aveam de toate și nimic din ce aveam nevoie.

Că nu îmi plăcea o materie sau că nu mă puteam îmbrăca normal (ce termen crud, normalitatea), acest loc mi-a pus curiozitatea sub semnul interzis și informația pe tavă ca unui animăluț la zoo. Erau materii pe care le iubeam (româna, biologia, engleza) și materii la care mă duceam cu groază. Totuși, trebuia să împing tava și să mănânc din toate, am fost un exemplar cuminte la secția intoxicare…

Ca urmare, după terminarea liceului am avut o perioadă de mai bine de jumătate de an în care visam că eram chemată în fața clasei să fiu ascultată iar în acel moment mă blocam și nu mai puteam respira. Trezirile de la 3-4 dimineața tremurând până la frigider în căutarea sticlei cu apă au făcut parte din procesul de vindecare.

Asta s-a întâmplat în urma liceului de muzică la materia – COR – un ansamblu de copii care cântă (descriere drăguță la prima vedere)... ce sechele pentru un copil, totuși?…

Atunci am pornit prima revoltă, eu cu mine, împortiva mea,căutându-mă în gesturi extreme sau introvertire și încăpățânare. Cui am dat batai de cap, am făcut-o pentru că eram haos.

În școală, printre teoreme, ecuații si definiții, m-am pierdut pe mine.

Cum mi-a afectat acest loc încrederea de sine și cum m-a pus la perete când am avut o opinie diferită nu mai are rost să vă spun…

Cu ce am rămas din toți acești ani și folosesc în viață … gramatica limbii române, limbile străine și un 10% din tot ce am învățat la cultură generală.

Pe lângă asta am mai primit o cutie cu frică, interiorizare, etaloane imposibile și coșmaruri.

Adultul de azi întreabă: Concluzia?

Răspunsul și adevărul despre ce vrem să facem în viață vine după ce terminăm toate școlile, când nu mai ascultăm vocile altora și începem să o auzim pe a noastră.

Atunci conștientizăm că ne-am umplut mintea cu lucruri inutile și ne-am îngrădit sinele – motivul pentru care cei mai multi dintre noi nu profesăm în conformitate cu instituția în care am fost dresați.